nu, tinereţea nu se termină la 35 de ani.(azi portarul de unde mi-am luat bidoanele cu apă alcalină i-a zis lu unchiu-meu că a venit o fată tînără şi le-a luat.)

 

 

 

numele meu de botez e Elena

 

asta pentru că m-am născut mîine. firesc, numele meu de botez e Elena. femeia de 35 de ani de mîine se numeşte, de fapt, şi Elena.

aşa cum s-a întîmplat deseori, sper să fiu uitată şi mâine între toate elenele. e mai bine aşa. desigur, o parte dintre cei 129 de prieteni pe facebook vor simţi nevoia să mă felicite virtual. desigur, eu o să mă prefac că nu contează că ştiu că niciunul dintre ei nu ar fi catadicsit să o facă şi pe viu, asta dacă măcar vreunul dintre ei şi-ar fi amintit asta.

nu îmi doresc nimic, decît să fim sănătoase. mai întîi ele, apoi şi eu ca să am grijă de ele.

 

fuga

Stau intinsa pe bucata asta de lemn, cu fiecare muschi zvacnind dupa efort. Mi-a lipsit sa alerg prin padurea mea. Deasupra, niciun petic albastru de cer, doar o patura gris-perle de nori cumulonimbus. Inspir-expir aerul usor umid, de pamant reavan si ierburi amestecate. N-au inflorit inca teii si nici socul si totusi in aer staruie un miros dulceag de floare trecuta. Or fi salcamii.
Am slabit mult si nu mai am nici rezistenta de acum sase luni. Am alergat incet intai, cu atentie, apoi m-am lasat purtata de poteci si sapca cachi si am alergat tare, cu bucurie. Am lasat aminele sa se reverse, sa ma inunde. Am zambit copacilor bine-stiuti si mierlelor si cintezoilor si tufelor de zmeura salbatica.
Auzi cum fosneste umed padurea deasupra mea, cum se cearta si uguie pasarelele, unele ascutit si strident, altele domol si cald, fiecare o alta vietate, alt destin.

De nicaieri nu se aude cucul.

 

father figure

la ora la care scriu, tata e bolnav de 2 ani. mâna dreaptă, piciorul drept şi gura îi sunt inutile, paralizate. ironic şi înspăimântător, dacă mă gândesc  că cu astea mi-a mutilat copilăria şi pubertatea.
pe când am venit eu pe lume, tata era deja un bărbat frustrat  deşi abia dacă avea doi ani de mariaj cu mama. după 5 ani de relaţie semiclandestină,  mama renunţase la facultate şi se măritase, fecioară, cu veneticul muncitor care se aciuase în satul ei şi o curtase asiduu pe tot timpul liceului. a rămas gravidă în primele nopţi. pragmatică, a renunţat la copil în favoarea unei nunţi cu rochie albă de mireasă. la vremea cînd a rămas a doua oară gravidă, cu mine, era deja iremediabil frigidă din cauza metodelor empirice de contracepţie. oţetul turnat în vagin pentru a omorî spermatozoizii lui tata îi nenorociseră trupul. nu mai simţea nimic, în afara durerii şi îl refuza pe tata constant, dând vina pe te miri ce. întreaga frustrare a tatii s-a proiectat apoi, vreme de 30 de ani, până a paralizat, pe bunică, mătuşă, noi, copiii, ca piedici în calea fericirii lui conjugale.
din copilărie am foarte puţine amintiri. din copilăria timpurie, aproape deloc. violenţele trebuie că au început, din ce spune bunica, înainte să fi împlinit 3 ani. nu a ridicat vreodată mâna la mama. nu a bătut-o pe soră-mea mai mică niciodată până dupa 13-14 ani. eu eram supapa.
am amintiri suprapuse, mare parte vizuale. antebraţul puternic, mâna grea, de muncitor, aspră, crăpată, lovindu-mă peste cap, cu putere. ocările. e ciudat, am mai vorbit despre asta, dar acum, cînd scriu, scenele astea mi se derulează ca un filmuleţ alb-negru, filmat pe VHS, la calitate foarte slabă, cu dropuri. sunt micuţă şi foarte smeadă, cu ochi mari şi negri, plini de lacrimi şi năsuc mic, cârn, cu mucii curgând, de la plâns. buze mari, cu colţurile atârnând în jos, trist. am în cap o căciuliţă croşetată de aţă albă şi ştrampi albi, croşetaţi şi ei.
sunt mai multe scene clare, dar totuşi numai cîteva, din sutele întâmplate în fiecare an. e seara aia de iarnă, când taiau porcul în cămara din spatele curţii. mirosul acela greu de măruntaie de porc fierbând şi grăsime. mie mi-e rău, iar el, cu toţi nervii strânşi peste zi, se repede cu pumnii asupra mea. urlă: nu-ţi place mirosul, ai greţuri, lasă că îţi dau eu greţuri. alerg prin curte, ies la poartă, umilită, cu carnea tremurînd, plină de furie şi ură.
apoi după-amiaza aceea când mă loveşte atât de tare încât dau cu capul de frigider. sau oglinda de pe masă, pusă acolo să mă văd cât de urât mănânc, de faţă cu musafirii. toate cinele luate cu el, în care se ridică peste masă şi mă loveşte. peste cap, întotdeauna. mama nu spune, niciodată nimic. zgomotul sec al palmelor se aude până la etaj, iar mătuşă-mea şi bunică-mea vin năvală pe scări, ţipând: las-o, ai bătut-o destul..se aşează în faţa lui, îl ţin de mâini. e ca un animal, când se porneşte. loveşte fără milă, cu putere, neîncetat, ca într-un duşman de aceeaşi seamă cu el. nici nu cred că mă vede, mică şi slabă, aproape rupându-mă sub ploaia de lovituri. îmi vede sigur ochii, scăpărând a furie şi ură şi nesupunere. nu îi las în jos, nicio secundă, nici de ar fi să mă omoare din bătaie. îl ţintuiesc cu privirea ca tăciunele, dispreţuitor, mut. nu implor clemenţă. nu îl rog să nu mai dea.
mama e adepta frontului comun. de asta nu îl opreşte niciodată. nu mă scoate din mâinile lui, nu se aşează în faţa furiei oarbe. tace doar şi se uită. îi aud apoi, certîndu-se din cauza mea, dar nu mai contează. îi urăsc deja pe amândoi prea mult. pe el, pentru că ar trebui să fie cel care mă protejează, pe ea, că nu ştie să mă apere de el.
scriam în jurnalul meu secret de copilă abuzată că mă voi răzbuna.
primele gînduri despre moarte le-am avut înainte să împlinesc 9 ani. prima depresie, în clasa a şasea. nu puteam dormi, de săptămâni bune. şcoala era un coşmar, mă mutaseră într-un colectiv care nu mă accepta, iar acasă îl aşteptam pe tata cu durere de stomac de teamă să intre şi să se repeadă asupra mea. singura mea scăpare- cărţile. citeam fără oprire, să evadez. dar nici asta nu îi plăcea. mă bătea de câte ori mă vedea cu cartea în mână: lectura prea multă prosteşte. citeam pe ascuns, sub plapumă, noaptea, cu frică să nu mă prindă. atunci au început insomniile. era cumplit, mă simţeam singură pe pământ, la ore mici ale dimineţii, când toată lumea dormea iar eu mă răsuceam şi invocam somnul care nu mai venea. răpusă de efort, intram încet în dormitorul lor, să nu îl trezesc, să o rog pe mama să facă ceva…ne auzea, se ridica într-un cot şi ţipa: îţi dau eu ţie somnifer…fugeam repede în camera mea.
după câteva săptămâni, sfătuiţi nu ştiu de cine, m-au dus la doctor. psihiatru. pe drum, tata mi-a pus în vedere să nu cumva să zic că iau bătaie acasă. aşa am şi făcut. nu îmi amintesc discuţia cu medicul. ştiu că nu am scos o vorbă despre abuzuri. mi-a dat un test de inteligenţă, l-am luat excelent. apoi i-a chemat pe ai mei şi le-a zis să nu mă mai  bată. cred că nu a avut nevoie de mai mult de o privire să îşi dea seama ce e cu mine. pe drum, mi-am luat-o fiindcă am zis. nu m-a crezut că nu de la mine ştia. needucat cum era, nu putea să conceapă că doctorul şi-a dat seama singur.
am luat medicaţie antidepresivă luni întregi. nu puteam dormi fără pastiluţe. 6 luni cred că nu m-a mai bătut. apoi, încet, încet am revenit la normal. acelaşi normal.
dacă o întrebi pe mama, toate sunt exagerările mele. mama este întruchiparea celei mai acute forme de negare. îmi spune că tata nu m-a bătut decît de cîteva ori. într-o zi, îngrozită de ce feste mi-ar putea juca mintea, am urcat la mătuşă-mea şi le-am întrebat, pe ea şi pe bunica, dacă e adevărat ce îmi amintesc. bunică-mea a început să plângă. pe mama am urît-o mereu că nu s-a despărţit de el. nu reuşeam să înţeleg, în capul meu mic nu încăpea explicaţia faptului că stau împreună. mama, îmi face rău, îndepărtează-l, te rog…dar mama are explicaţie pentru orice. şi mai ales pentru greşelile ei, care nu sunt, evident, ale ei.
anul trecut am avut o revelaţie dureroasă referitor la perioada aceea. ciudat, mai ales că era o informaţie la care am avut acces de multă vreme. am crescut spunându-mi-se că la 2 ani am răcit puternic la vezică. într-adevăr, am avut mereu o problemă cu urinatul. la examen, la facultatea de filosofie, era să fiu dată afară pentru că mă pişam pe mine şi insistam să merg la baie. mi-au spus că la 2 ani, cînd au construit casa, era frig şi aşa am răcit. de aia, mi-au băgat în cap, am făcut pe mine până după clasa întâi şi am rămas cu sechele. anul trecut, în drum spre terapeut, mi-am dat seama că totul fusese bullshit. ştiam că incontinenţa urinară e unul dintre semnele abuzului fizic, de multa vreme, dar niciodată nu am fost în stare să accept că şi mie mi se întâmplase la fel. fusese mult mai comod să cred că fusesem răcită. i-am povestit doctoritei. şi mai ciudat, din ziua aia nu am mai mers la wc atât de des, pînă la infecţia asta recurentă.
apoi am crescut. mă transformam, fizic. mică, fusesem un băieţoi de fată. mereu cu părul retezat scurt, căci mama nu avea chef să îngrijească un păr mare, cu gambe şi mâini slabe dar foarte puternice – ironie, îl moşteneam pe tata- de la căţăratul în copaci şi tenis cu piciorul şi alergat şi bicicletă şi înot, avantajele traiului la ţară. nu era nimic feminin la mine. faţa mereu încruntată – de la 20 de ani am pe frunte o cută din cauza asta – ochii negrii şi trişti sau furioşi, nasul cîrn, care îmi dădea un aer şi mai rebel, şi mai obraznic. singurele, buzele moi şi mari îmi mai îndulceau puţin faţa, dar nu destul cât să mă pot compara cu sor-mea, răsfăţata tuturor, mirreille mathieu a noastră, cum îi spuneau ai mei. într-adevăr, sor-mea era cu adevărat frumoasă, când eram mici. mezina, răsfăţata, avea ochi mari şi verzi, gene de actriţă, părul tuns rotund şi bogat, a la mireille mathieu.
în familie, rolurile erau clar delimitate. ea era frumoasa şi sensibila, eu deşteapta. una dintre cele mai mari greşeli de educaţie pe care le-au făcut ai mei. creşteam una în umbra celeilalte, ea urîndu-mă pentru notele mari şi pofta de citit, eu pentru că nu lua bătaie şi pentru că mă simţeam urîtă, în comparaţie. amândouă am sfârşit lamentabil, ea mai mult decît mine, deşi mereu am considerat că ar fi dreptul meu legitim să fiu cea mai fucked up dintre surori, căci eu fusesem cea schinjuită.dar despre sor-mea, la timpul ei.
aşadar, creşteam. mi se iviseră sânii, mi se curbau şoldurile, nu mult, dar destul cât să arăt a femeie.. ce urmează să spun acum a fost întotdeauna sub semnul îndoielii. terapeutul m-a întrebat, la prima şedinţă: te-a şi violat tatăl tău? am răspuns, sigură pe mine: nu! apoi mi-a explicat că în 70% din cazuri, şocul emoţional este atât de mare încît copilul nu îşi aduce aminte epidosul niciodată, chiar dacă emoţional suferă toate traumele care decurg din asta.
şi totuşi, sunt aproape sigură că nu. poate că trebuie să mulţumesc conjucturii: nu eram niciodată singură acasă. dar agresată m-am simţit de multe ori. brusc, venea dimineaţa să mă pupe, înainte să plece la serviciu. mă făceam că dorm. trăgeam plapuma bine, în jurul corpului, să nu mă poată dezveli. mă pupa pe gură, mă umplea de o scârbă înfiorătoare. când mă strângea în braţe, îmi strivea sînii de el, sau îmi atingea fundul. întotdeauna, se oprea la un prag înainte de a fi totul evident, astfel încît nu puteam să îl acuz niciodată, de nimic. mă terorizau însă atingerile astea. mai tîrziu, dispusă să îl iert, mi-am zis că poate erau manifestări de dragoste paternă, pe care, în ura mea nemărginită, le-am pus pe seama unor trăiri freudiene, incestuoase. o dată i-am spus mamei că mi-e frică de el. s-a uitat la mine ca la un inamic şi mi-a spus că sunt nebună. azi sunt convinsă că, dacă m-ar fi violat, mama nu m-ar fi crezut şi totul ar fi continuat, ca în filmele alea la care te uiţi şi nu înţelegi cum o mamă… bunică-mea, singura, mă întreba grijulie, dacă nu a încercat să mă violeze şi se asigura că e mereu prin preajmă când mama nu era acasă.
terapeutul meu zice că aici e rădăcina tuturor lucrurilor întâmplate în viaţa mea. tuturor alegerilor greşite. deşi sună prost, a replică colportată de pe la uşi de psihologi americani,  ştiu că are dreptate. de mică, am învăţat că cei care trebuie să te iubească te rănesc. se cheamă co-dependenţă. e ca la copiii de alcoolici.
nu ştiu dacă l-am iertat vreodată pe tata. când am devenit părinte,la rândul meu, l-am privit cu mai multă indulgenţă. am încetat să îl urăsc. apoi mi-a fost milă. am încercat, la terapie, să îl înţeleg. apoi a avut accidentul, iar eu nu eram acolo să îl ajut. acum e jumate legumă. mîna cu care m-a lovit, nu o mai poate mişca. gura cu care mă suduia, nu o mai poate folosi. acum mi-e o milă infinită de el. îi spun că îl iubesc. în timp, în ultimii ani, mi-am dat seama că are un suflet mai cald şi mai viu decît al mamei mele. e doar un bătrîn neputincios, care acum învaţă să meargă şi să vorbească. îmi amintesc cum juram răzbunare, cum îmi doream să moară, să dispară. azi ştiu că o să moară, că e jumătate mort iar asta nu îmi mai provoacă uşurare. nu mă simt răzbunată. simt doar o milă infinită, pentru bătrînul neajutorat. cum simt o milă cumplită pentru copilul neajutorat, schilodit sufleteşte, pentru care nu pot să fac nimic dar pe care încă îl port în suflet.
dacă ar fi să-i dai ceva fetiţei aceleia, ce i-ai da? mă întreabă terapeutul. o văd, cu căciuliţa ei croşetată, ochii negri, ca nişte tăciuni, trişti, smeadă ca o ţigăncuşă. cu dârele de lacrimi pe făţuca colbuită. cu mucii curgând. dragoste. i-aş spune că o iubesc…

meds

toate cheile sunt în trecut, spune terapeutul şi tot ce spune terapeutul eu ştiu deja. mă uit prin el şi strîng din dinţi să nu las lacrimile să cadă, aşa cum s-au format ca nişte pere în glanda lacrimară. le simt tremurînd între gene, le ţin.

aşadar, o luăm de la capăt. eu îi povestesc de tata şi nu vreau să mai povestesc despre tata. credeam că am încheiat discuţiile despre copilărie – as the bruises turn to yellow. pe drum spre casă, dau drumul lacrimilor să cadă, în timp ce ascult albumul meu preferat. conduc şi plîng. conduc. mi-e foarte puţin milă de mine, aş trage de volan maxim dreapta oricînd, fără regrete şi m-aş gîndi că ucid bacteria, iar bacteria sunt eu, rezistentă ca o bacterie, ca o coadă de şopîrlă pe care o tai şi ea creşte mereu, la nesfîrşit, ca o buruiană, ca o buruiană.. dar mamele nu port trage de volan maxim dreapta, nu au voie nici măcar să se gîndească la asta. aşa că rulez mai departe pe sub castani şi salcîmi înfloriţi.

baby, did you forget to take your meds?

păi închisesem la grafoterapierărie. închisesem şi la terapeutărie. tot, tot. curăţasem haznaua, nu o curăţasem? nu mă scufundasem ca Jacquemort, psihiatrul lui Vian şi scosesem fiecare cadavru al conştientului cu dinţii?

tata e paralizat acum, se tîrîie într-un baston şi nu poate vorbi, tata e paralizat acum, nu îmi mai poate face rău. trebuie să îl iert, mi-au zis terapeuţii şi eu am încercat din răsputeri să îl iert, să îl înţeleg, ah, cît am încercat să mai înţeleg, să o fac pe fetiţa mică şi smeadă cu ochi negri să îl înţeleagă.

aşadar, o  luăm de la capăt.

I was alone, falling free, trying my best not to forget.

mă prăbuşesc în mine.

în casă la otomani

ghiauriţa mea mică a plecat să cucerească Constantinopulul şi odată cu ea juma din dulapul meu. le-am condus la aeroport, pe ea şi pe hainele mele. otomanul a fost, a plîns, a plecat. şi ea a plîns, la aeroport. eu am luat calmante. m-am liniştit cînd m-a sunat din casă de la otomani, unde e super, totul e super, şcoala din Istanbul e pe plajă, mama, e super, mallurile sunt cam murdare, mama, şi aici nu sunt reguli de circulaţie, mama toţi băieţii de la şcoala asta mă plac, e super, să vezi ce mişto îmi stau hainele tale, ce fashion sunt. mi-e cam dor de tine.

mai

se făcuse cald de tot în cameră, se moleşiseră lalelele pe perete. şi sînul drept se moleşise, copt şi leneş. ai deschis uşa înspre un afară umed şi mi s-a zgribulit pielea pe pântec. presimţeam în stropii mici, pe sticla terasei, anotimpul-cocon care creşte în mine.
şi o să port rochii albe, lungi şi învolburate peste pielea ţigănoasă. unghii vineţii, să meargă cu muşcăturile tale. o să-mi las părul lung, să-l faci hăţuri, să mă struneşti cînd simţi că mă smucesc.
şi o să umblu desculţă, cu tălpi goale şi zdrelite pe fiecare coastă a ta, în sus şi în jos, până ameţesc. mă ameţeşti.
o să-ţi culeg flori de mai, sângele-voinicului şi o să ţi le dau să le sorbi, în cafea, fiecare dimineaţă, amestecate cu un singur strop din sîngele meu.

 

 

(îţi învîrt…

(îţi învîrteam pe arătător un cîrlionţ scurt, de la ceafă. respirai liniştit şi te iubeam foarte tare, inspiram aerul cald, creţ şi uşor umid al părului tău. în cap mi se rotea ruga lui Baudelaire: O, Doamne! da-mi forţa şi curajul de a-mi privi în suflet şi în trup fără dezgust.)

Îl întreb uneori pe Bunuţul. Ce plan ai avut cu mine, cînd m-ai făcut?

mi-ai dat sete de cunoaştere şi minte şi uşurinţa asta de a scrie şi toată dragostea de cărţi şi cuvinte, dar m-ai făcut prea frumoasă ca să nu par superficială. m-ai făcut femeie pînă în vîrful unghiilor de la picioare atent ojate, prea sofisticată şi îngrijită ca să nu par frivolă, dar mi-ai dat calităţi de gospodină bigudată şi grasă,complet neverosimile aparenţelor. mi-ai făcut cadou epifanii, după o viaţă de negări şi căutări, mi-ai pus în suflet credinţă şi dragoste de călugăriţă, dar mi-ai dat senzualitatea asta exacerbată care ar transpare şi printr-un hijab. Îţi şoptesc amar : Doamne, cum mă vrei, sfîntă sau tîrfă? dar Tu rămîi tăcut şi indiferent iar eu scindată şi sfîşiată. cum să împac, cum să conciliez, ce să fac cu tot ce mi-ai dat, atît de antagonic, prea mult şi prea contradictoriu, cum să fiu toate astea sau ce să aleg, la ce să renunţ şi cum. dăruirea, sacrificiul pentru copii, îmbinate derizoriu cu egoism, invidii gregare, mici meschinării. un set de principii şi valori aproape imuabile mixate la întîmplare cu concesii vulgare şi compromisuri mărunte. suferinţe mari, la limita letalului – doliul după primul şi singurul bărbat la 21 de ani, boli, angoase şi anxietăţi, 2 copii, dintre care unul orfan de tată, crescuţi cu unghiile înfipte în carne pînă la sînge, iubiri calcinate, dureri aşa de violente că se anulează prin însăşi intensitatea lor şi nicio urmă pe chip şi trupul măcinat pe interior, nervură cu nervură.

ce plan ai cu mine? unde să întorc, către ce să virez? la ce să renunţ şi ce să păstrez? de ce mie toate astea, infinit minunate, infinit îngrozitoare, cum să îmi ţin mintea întreagă şi ce scop am?

( cînd te-ai trezit ţi-am spus că sunt scindată şi confuză şi tu ai răspuns albastru: ştiu. )